Nichita Poetul ca si soldatul

Nichita Poetul ca si soldatul

„Mereu a fost obsedat de soldati. Mereu i s‑a parut ca si poezia e o boala grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul isi paraseste viata si pleaca pe front. Meseria lui e moartea. El isi pune trupul in fata glontului ca sa ii apere pe ceilalti. Dar si poetul isi pune trupul in fata mortii. Ca sa ce? Tot ca sa‑i apere pe ceilalti. Ca sa‑i apere de ei insisi, poate. Nici poet nu poti fi oricum. Poezia trebuie traita pana la capat. Si asumata, cu toata otrava ei. E pe viata si pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glont. Meseria poetului este moartea de sine insusi. Poetul ca si soldatul nu are viata personala. Nu e nici o metafora. E cat se poate de concret. Nu ne pasa de viata lor personala. Unul trebuie sa moara pentru ceilalti, civilii. Celalalt trebuie sa scrie pentru ceilalti, nepoetii. Si scrisul e tot o forma de moarte. Lasi din tine tot mai mult, pana nu mai ramane mare lucru. Toti viseaza la gloria poetului. Dar cine ar accepta sa duca viata poetului? Cine ar vrea sa traiasca asa cum a trait el? Poezia inseamna autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toti ar vrea sa aiba cartile lui Dostoievski, dar cine ar accepta sa fie condamnat la moarte? Toti ar vrea sa poata scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine si‑ar dori viata lui? Toti ar vrea sa aiba 11 elegii, dar cine si‑ar da drumul in gol cum a facut‑o el? Boala profesionala a soldatului este moartea de glont. Varsarea sangelui. Boala profesionala a poetului este moartea de sine insusi. El se lasa ucis de viata pe care trebuie sa o duca, pentru a‑si putea scrie poezia. Sangele lui care improasca peretele e ca sangele soldatului care se scurge in transee. Asta e moralitatea lui.” Nichita Hristea Stanescu s-a nascut pe 31 martie 1933, la Ploiesti. A fost primul copil al Tatianei (nascuta Cereaciukina, fiica unui general alb, fugit din URSS si refugiat in Romania) si al lui Nicolae, proprietar prosper al unor ateliere de croitorie. A avut o sora mai mica, Mariana, si o alta, Cristina, infiata. Odata cu instaurarea regimului comunist, familia a pierdut toate proprietatile. A inceput sa scrie primele versuri argotice in liceu, sub influenta lui G. Topirceanu. In primul an de facultate s-a casatorit cu sora celui mai bun prieten, Magdalena Petrescu, dar casnicia s-a destramat repede. A fost remarcat de Paul Georgescu si adus in redactia revistei Gazeta literara. A debutat in 1960, cu volumul Sensul iubirii, foarte bine primit, ca si cel de-al doilea, O viziune a sentimentelor (1964). S-a casatorit cu Doina Ciurea, fosta iubita a lui Labis, de care avea sa se desparta in 1965, cand s-a indragostit de poeta Gabriela Melinescu, alaturi de care avea sa traiasca, pana in 1970, o dramatica poveste de iubire. Au urmat o serie de carti care l-au impus drept cel mai important poet roman postbelic: Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Oul si sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), In dulcele stil clasic (1970), Belgradul in cinci prieteni (1972). A dus o viata boema. In jurul numelui sau a luat nastere o legenda, pe care a alimentat-o printr-o gesticulatie histrionica. Apartamentul din Piata Amzei a devenit un loc public, pe unde se perindau sute de scriitori si artisti. A avut parte si de recunoastere internationala: in 1975 a primit Premiul Herder, in 1979 se afla pe lista scurta a candidatilor la Premiul Nobel, in 1982 i s-a acordat Marele Premiu „Cununa de Aur” la Struga. A avut probleme tot mai mari cu sanatatea. Ultimele carti (Epica Magna, Operele imperfecte, Noduri si semne) au fost primite cu destule rezerve. S-a casatorit, in 1982, cu Dora. A avut parte, cu ocazia implinirii a 50 de ani, de o sarbatorire nationala. A murit la 13 decembrie 1983, in urma unei crize hepatice.

Spune-ti opinia