A doua zi dupa moartea cailor

A doua zi dupa moartea cailor

Diana Turconi, diplomata, scriitoare, jurnalista, scrie si publica literatura inca din anii ’80. Proza si interviuri care pot fi incadrate in familia evocarilor literare si istorice sau, altfel spus, istorico-literare. Pana la volumul de fata, nu si teatru, din cauza ca urcarea pe scena a personajelor sale a fost mai dificila, cu incercari si cautari laborioase. La capatul acestui sir de tribulatii avem, pe langa izbanda unui romancier si a unui jurnalist, izbanda unui dramaturg. Nu a fost chiar o alegere, aceea de a scrie teatru. Declicul, mai bine spus indoiala germinatoare, s-a petrecut probabil prin 1992, cand Geo Bogza, citind in manuscris Mica pravalie cu orori, a opinat abrupt ca personajele acelea trebuiau sa urce pe scena. Dar inca nu era in puterea mea sa le conduc acolo. Dupa mai multi ani, intorcandu-ma acasa de departe, am incercat sa stau de vorba cu ele, asa cum ma sfatuise Bogza. Am ales ca subiect speranta, dar nu a functionat deloc. Eram ca niste straini intr-o gara, nu aveam nici timp, nici interes sa comunicam. Mi-am facut iarasi valizele. Acasa, personajele au intrat imediat in vorba cu mine, asa ca ne-am pus de acord asupra sperantei: fapta buna are intotdeauna sens, indiferent daca lucrurile o iau razna — si de obicei tind sa o ia razna complet. Diana Turconi Cehov, Dostoievski, Zola, Claudel si Sfantul Francisc din Assisi: iata figurile tutelare care mi-au rasarit in minte citind teatrul poetic si chirurgical-alegoric la care Diana Turconi a recurs pentru a-si pune in pagina obsesiile fondatoare sau distructive, fantasmele si amintirile transfigurate, ba chiar — de la un anume nivel al lecturii in sus — intuitiile filosofice. Teodor Baconschi

Spune-ti opinia